S-a născut la 24 ianuarie 1921 în Basarabia, în comuna Sângerei de lângă Bălţi. A plecat în lumea celor drepţi la 18 februarie 1952.
Tatăl său, învăţătorul Vasile Gafencu, a făcut parte din Sfatul Ţării şi la 27 martie 1918 a votat unirea Basarabiei cu România, pentru care fapt, după 1940, a fost arestat şi trimis în Siberia, unde peste un an şi-a găsit sfârşitul.
În copilărie şi adolescenţă, Valeriu Gafencu a primit o frumoasă educaţie creştinească, de la tata moştenind o nemărginită dragoste de ţară, iar de la mama - exemplul de a-şi păzi curăţia sufletească şi trupească.
După absolvirea în 1940 a Liceului „Ion Creangă” din Bălţi, se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi. În timpul studiilor se manifestă ca un student strălucit. Se dedică luptei studenţeşti anticomuniste, fiind preocupat de organizarea Frăţiilor de Cruce în liceele ieşene. În cadrul acestora, tinerii învăţau ceea ce nu se preda în şcoli: să ducă o viaţă curată, în rugăciune; de sărbători să meargă la biserică; în viaţa de toate zilele să-şi ajute aproapele aflat la nevoie. Pentru această activitate, în 1941, Valeriu Gafencu este arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică.Calea muceniciei lui trece prin cruntele experimente comuniste din închisori româneşti: Aiud, Piteşti, Văcăreşti, Târgu-Ocna. O parcurge cu demnitate, fără compromisuri morale, în întunericul temniţei avându-L pe Hristoş, Lumina şi Libertatea sufletului său, fiind un trăitor adânc al rugăciunii inimii şi un neobosit împlinitor al poruncilor Evangheliei. Face parte din aşa-numitul grup al misticilor, alături de Anghel Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Costică Dumitrescu, Marin Naidim şi alţii.În toamna lui 1949 are o puternică hemoptizie, provocată de un TBC pulmonar. Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, este dus la penitenciarul-sanatoriu din Târgu-Ocna, unde înfiripă în jurul său o adevărată comunitate creştină. Prin ceea ce făcea, se adeverea cuvântul Sfântului Serafim de Sarov: „Agoniseşte pacea în sufletul tău şi mii de oameni se vor mântui lângă tine”. Era numit încă de atunci „sfântul închisorilor”.
Boala însă nu 1-a cruţat, aşa încât, într-o zi de iarnă, 18 februarie 1952, printre fulgi curaţi de zăpadă, sufletul lui, plin de pace şi har, a fost dus de îngeri în ceruri. Cu puţin timp înainte dăruise medicamentul salvator, streptomicina, pastorului Wurmbrandt, un evreu convertit, astfel demonstrând încă o dată că a fost un om care nu a trăit pentru sine, ci pentru iubire. Pentru Iubirea cea mare - Hristos, cum deseori le scria surorilor sale...
Dorind să devin monah, nu am renunţat la viaţă, ci am vrut să slujesc vieţii într-o formă mai înaltă.
Dragostea este virtutea cea mai mare, care nu înlocuieşte, ci întăreşte şi mai mult credinţa. Libertatea este condiţia, libertăţile sunt drepturi. Libertăţile definesc şi totodată limitează libertatea. libertatea e în duh, libertăţile sunt în literă. Să ne pregătim pentru moarte, ca să câştigăm viaţa.
