SĂ NU NE RĂZBUNAŢI...
Intenţionăm să aducem pe făgaşul bun, tehnica cititului, pentru că oamenii se despart involuntar de cărţi, alimentîndu-se de pe internet sau TV, programe care sunt dispuse unei manipulări, în special copiilor. Biblioteca noastră a fost gazda unu eveniment sobru şi nefast care s-a petrecut în urmă cu zeci de ani şi anume deportările, foametea şi suferinţele din 1946 -1947. Toate aceste evenimente, acum cuprind doar 3 volume de carte, scrisă de catre Monahul Mănăstirii de la Oaşa, părintele Moise, cartea întitulîndu-se „Să nu ne răzbunaţi”, despre ce credeţi că este vorba....? este o întrebare retorică, la care Monahul Moise a găsit răspuns. Maragareta Cemîrtan, una dintre miile de oameni care au fost deportaţi în Siberia pentru nimic, ne-a onorat cu prezenţa şi cu durere în suflet a povestit cum a decurs procesul de deportare a copiilor, adulţilor, intelectualilor ş.a. Dînsa ne-a vorbit cu ochii ţintiţi în jos cum i-a fost izgonită familia de pe pămînturile care a crescut şi a muncit. Avea doar şapte ani, cînd la uşa ei au bătut soldaţii, spunîndu-le să părăsească casa părintească şi să plece pe un alt drum. Nimeni nu ştia ce-i aşteaptă, în ce infern vor trăi pînă vor ajunge la destinaţie. Le era greu de crezut că tocmai venise acea zi neaşteptată, dar nu se puteau opune. 
Însoţită de fratele ei de doar 11 ani, de bunica care abia mai avea aer în plămîni şi de tînărul tată, familia d-nei Margareta au urcat în vagoane fără a fi lăsaţi să privească poate ultima dată înapoi. Primele zile au fost doar mugurele marelor chinuri care-i aşteptau pe bieţii oameni nevinovaţi şi înstrăinaţi. Cu lacrimi în ochi am ascultat această poveste tulburătoare. Pentru mulţi dintre deportaţi era greu de supravieţuit, mîncînd doar peşte sărat şi fără apă, era imposibil de a trăi, majoritatea mureau cu ochii plînşi în sus, fiind aruncaţi din vagoane ca nişte animale. Foarte mulţi în acele momente s-au dezis de credinţa în Domnul, dar unii se rugau zi şi noapte să fie poate cumva printr-o minune salvaţi de la acest infern, care părea fără de scăpare. D-na Cemîrtan a supravieţuit şi a ajuns la orfelinat doar prin rugăciune, a fost miluită de mila domnului şi mereu a fost îndemnată de bunica să se roage, pentru că asta este scăparea lor, chinurile şi bătăile de joc au urmat şi la orfelinat. Atingînd vîrsta de 14 ani a părăsit orfelinatul şi s-a întors “acasă” deşi nu mai era nimic din ce lăsase, nici vii, nici livezi, nici casa părintească şi nici măcar cea a bunicii ei, lipsea tot „raiul” cel scump pe care-l lăsase în urma cu şapte ani. 
O dată cu lansarea cărţii, a fost ecranizat şi filmul cu acelaşi titlu, doar că privind imaginile sfîşietoare din acele timpuri nu mai poţi respira, iar lacrimile îţi curg şiroaie pe obraz involuntar. Întrebată, daca simte vreo sete de răzbunare sau de ură contra comuniştilor, dînsa a răspuns ferm şi liniştită “ Nu, Dumnezeu este cel mai bun Judecător”. Aceste deporări şi nu numai au fost o lecţie pentru noi, cei care suntem azi, dar şi pentru cei care au putut supravieţui acelei mîrşăvii, este un îndemn din parte Domnului, să ne rugăm mereu şi să nu ne lepădăm de Mîntutitorul nostru, ci să-l iubim, cum ne iubeşte El pe noi.
Intenţionăm să aducem pe făgaşul bun, tehnica cititului, pentru că oamenii se despart involuntar de cărţi, alimentîndu-se de pe internet sau TV, programe care sunt dispuse unei manipulări, în special copiilor. Biblioteca noastră a fost gazda unu eveniment sobru şi nefast care s-a petrecut în urmă cu zeci de ani şi anume deportările, foametea şi suferinţele din 1946 -1947. Toate aceste evenimente, acum cuprind doar 3 volume de carte, scrisă de catre Monahul Mănăstirii de la Oaşa, părintele Moise, cartea întitulîndu-se „Să nu ne răzbunaţi”, despre ce credeţi că este vorba....? este o întrebare retorică, la care Monahul Moise a găsit răspuns. Maragareta Cemîrtan, una dintre miile de oameni care au fost deportaţi în Siberia pentru nimic, ne-a onorat cu prezenţa şi cu durere în suflet a povestit cum a decurs procesul de deportare a copiilor, adulţilor, intelectualilor ş.a. Dînsa ne-a vorbit cu ochii ţintiţi în jos cum i-a fost izgonită familia de pe pămînturile care a crescut şi a muncit. Avea doar şapte ani, cînd la uşa ei au bătut soldaţii, spunîndu-le să părăsească casa părintească şi să plece pe un alt drum. Nimeni nu ştia ce-i aşteaptă, în ce infern vor trăi pînă vor ajunge la destinaţie. Le era greu de crezut că tocmai venise acea zi neaşteptată, dar nu se puteau opune. 
Însoţită de fratele ei de doar 11 ani, de bunica care abia mai avea aer în plămîni şi de tînărul tată, familia d-nei Margareta au urcat în vagoane fără a fi lăsaţi să privească poate ultima dată înapoi. Primele zile au fost doar mugurele marelor chinuri care-i aşteptau pe bieţii oameni nevinovaţi şi înstrăinaţi. Cu lacrimi în ochi am ascultat această poveste tulburătoare. Pentru mulţi dintre deportaţi era greu de supravieţuit, mîncînd doar peşte sărat şi fără apă, era imposibil de a trăi, majoritatea mureau cu ochii plînşi în sus, fiind aruncaţi din vagoane ca nişte animale. Foarte mulţi în acele momente s-au dezis de credinţa în Domnul, dar unii se rugau zi şi noapte să fie poate cumva printr-o minune salvaţi de la acest infern, care părea fără de scăpare. D-na Cemîrtan a supravieţuit şi a ajuns la orfelinat doar prin rugăciune, a fost miluită de mila domnului şi mereu a fost îndemnată de bunica să se roage, pentru că asta este scăparea lor, chinurile şi bătăile de joc au urmat şi la orfelinat. Atingînd vîrsta de 14 ani a părăsit orfelinatul şi s-a întors “acasă” deşi nu mai era nimic din ce lăsase, nici vii, nici livezi, nici casa părintească şi nici măcar cea a bunicii ei, lipsea tot „raiul” cel scump pe care-l lăsase în urma cu şapte ani. 
O dată cu lansarea cărţii, a fost ecranizat şi filmul cu acelaşi titlu, doar că privind imaginile sfîşietoare din acele timpuri nu mai poţi respira, iar lacrimile îţi curg şiroaie pe obraz involuntar. Întrebată, daca simte vreo sete de răzbunare sau de ură contra comuniştilor, dînsa a răspuns ferm şi liniştită “ Nu, Dumnezeu este cel mai bun Judecător”. Aceste deporări şi nu numai au fost o lecţie pentru noi, cei care suntem azi, dar şi pentru cei care au putut supravieţui acelei mîrşăvii, este un îndemn din parte Domnului, să ne rugăm mereu şi să nu ne lepădăm de Mîntutitorul nostru, ci să-l iubim, cum ne iubeşte El pe noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu